Din cerul lui, Zalmoxe ne priveşte,
Aşa cum ne-a privit de la-nceput,
Prin munţi şi dealuri, prin câmpii, pe creste,
Stăm veşnic straje pe al ţării scut

Cei ce-au venit cu dragoste deşartă,
Loc de cetate-aici nu şi-au găsit,
S-au risipit ca vîntul care poartă
Pleava uscată-a grâului cosit.

Cei ce-au crezut că pot învinge dacii
În moartea lor adânc s-au îngropat;
Aşa cum în pădure cresc copacii,
Noi am rămas tot daci cu-adevărat.

Pe daci numai sfârşitul trist al lumii
I-ar aşeza în moarte, dar şi-atunci
Am reînvia noi iarăşi viaţa lumii
Atunci când Deceneu ne-ar porunci

Noi ne-am luptat cu hoardele barbare
Persani, romani, tătari şi cruzii ruşi
Şi i-am învins, ţinându-i la hotare
De-a pururi rămânând noi, dacii neînvinşi

Cei ce-au crezut că pot învinge dacii
În moartea lor adânc s-au îngropat;
Aşa cum ân pădure cresc copacii,
Noi am rămas tot daci cu-adevarat.